Într-o lume în care grijile zilnice, rutina, știrile și evenimentele sociale ne presează constant, „Zidul” oferă ceva rar: o experiență literară complet imersivă. O distopie atât de bine construită, captivantă, dură și extrem de actuală, care – în mod paradoxal – oferă exact ceea ce cititorul modern caută: o portiță de evadare. O evadare într-o lume care, deși imaginară, reflectă perfect fricile și disensiunile lumii în care trăim.
Scrisă de jurnalistul și autorul britanic John Lanchester, „Zidul” îmbină introspecția psihologică cu un ritm alert, evocând universuri comparabile cu marile distopii ale secolului XX. De altfel, Emily St. John Mandel consideră romanul „o viziune a viitorului sfâșietoare, strălucitoare și îngrijorător de plauzibilă”.
Acțiunea are loc într-un viitor rece, literar și metaforic. O lume de după Schimbare, în care întreaga coastă britanică este înconjurată de un zid uriaș de 10.000 km, menit să-i țină la distanță pe „Ceilalți” – refugiați ai unui cataclism planetar neprecizat, dar resimțit în fiecare colț de beton al acestei lumi decăzute. Aici, cititorul îl cunoaște pe Joseph Kavanagh, un tânăr obligat să își efectueze stagiul militar obligatoriu ca Apărător pe Zid – o sarcină grea, obositoare, și fără nicio recompensă.
Aflăm, cu această ocazie, cum arată lumea după Schimbare, judecând după o simplă meditație de-a lui Kavanagh:
Ce-i drept, există oameni de vârsta mea care sunt curioși cum erau lucrurile înainte, cărora le place să audă vorbindu-se despre asta, cărora le plac poveștile și faptele uluitoare. Ca să reformulez: există mai mulți oameni de vârsta mea care sunt atrași de plaje. Ei se uită la filme și la emisiuni TV despre plaje, se uită la fotografii cu plaje, îi întreabă pe ăia bătrâni cum era să mergi la plajă, cum era să stai întins toată ziua pe nisip și cum era să construiești un castel din nisip și să privești cum se năpustește apa spre el, să-l vezi încercând să i se opună, pentru ca apoi să se prăbușească înfrânt, un castel care părea cândva atât de mare și de invulnerabil dizolvându-se pur și simplu, încât, atunci când apele se retrag, nu se mai poate observa că acolo a existat ceva. Și cum era să faci un picnic pe plajă? Nu îți intra nisip în mâncare? Și cum era surfingul? Cum era să fii purtat de valuri către mal în timp ce oamenii care stăteau la plajă te urmăreau din ochi? Și chiar e adevărat că apa era uneori caldă chiar și aici, atât de departe în nord? Există oameni care iubesc toate prostiile astea. Eu nu. Arătați-mi o plajă propriu-zisă și mă voi arăta interesat de plaje într-o oarecare măsură. Dar știți ceva? Nivelul interesului meu corespunde cu exactitate numărului de plaje care mai există. Și nu a mai rămas nicio plajă, nicăieri.